FOARTE. Povestea unei prime audiții

Sunt în camera de zi, pe canapea. Așez pe cap tacticos căștile – le reglez ca să mă asigur că urechile mele nu vor recepta zgomote externe – căci azi au o misiune sfântă. Mă întind pe spate și fac un soi de mișcare, de parcă aș vrea să-mi așez cât mai bine coastele în trupul istovit de tumultul și excesele celor douăzeci și cinci de ani care, abia acum, la patruzeci de ani, după un copil și un divorț, își fac simțite prezența. Nevoile mele, ale vecinilor, ale statului, trebuie să fie puse pe pauză din momentul în care, tactil, voi da play.

Așez telefonul pe măsuța de lângă canapea. Privesc încă o dată tavanul, pe care parcă nu-l recunosc, înainte ca sunetul să-mi inunde sinapsele. Gândul mă poartă precum valurile mării în timp ce stau relaxat făcând pluta, cu urechile antifonate acvatic.
”La Familia! Ye!” – în urechea dreaptă – ”Foarte adevărat” – în cea stângă. Întuneric a fost doar o fracțiune de trăire în spatele pleoapelor. Acum mă aflu cufundat într-un pat mai confortabil ca orice. Am mai atins această cuvertură. Soarele îmi încălzește obrazul stâng și vârful nasului. Printre pleoape disting particule de praf supradimensionate care dansează într-un ritm liniștitor. Sunt din nou în apartamentul copilăriei mele. Partidul mi-a dat casă și familie. De fapt familia m-a conceput fiind dragoste la mijloc. N-am fost făcut la comandă, precum rățoiul Donald la Arădeanca. Am 15 ani, iar până acum a fost, ba foarte mișto, ba foarte nedrept, fiindcă nu am primit mereu de la ai mei ce am cerut; ori fiindcă nu și-au permis, ori fiindcă nu am dovedit că merit. E vârsta aia la care cred că totul mi se cuvine și tulburat de supărări efemere îmi pun căștile cu fir și dau play walkman-ului Sony în care rulează ultimul album ”La Familia”. Sunt băiat de cartier, asta e clar. Asta spun și tovarășii mei de la bloc.

– Tata!

Tata!? Mă trezesc ca dintr-un vis ce-l credeam aievea. Deschid ochii. Tată. Da. Mă recunosc. Astăzi eu sunt tată. Am crescut ca un familist convins, însă planul de acasă nu coincide mereu cu intenția persoanei de lângă. În schimb am și eu satisfacțiile mele. Un copil minunat și un alt om care a ales să-mi fie alături.

Trasez linii cu spațiere de opt milimetri pe o planșă cartonată. Eu mă ocup de pregătirea proiectelor școlare ale copilului. Am pus pe pauză piesa chiar în momentul în care Phunk B a început să cadă pe beat. Sunt uimit și fericit totodată. Phunk e atât de ”lafamilia”! Parcă e dintotdeauna acolo. Mă bucur ca pentru mine. Păi, cine, oare, nu s-a visat vreodată pe aceeași scenă cu băieții de cartier? Cine nu a năzuit măcar o dată la notorietatea lui Sișu sau a lui Puya? Play. Până la finalul piesei mă las convins de Cedry2k că ”Lupta continuă”. Vasăzică nimic nu s-a schimbat. Problemele sociale există, dar au căpătat alte forme și alte dimensiuni. Educația își cară lacunele și disfuncționalitățile din generație în generație.

Fuck! ”This is Hip-Hop”. Așa e. N-am pretins vreodată că aș fi altcineva. Impostura o detest cel mai mult. Am mai vorbit despre impostură. Își are subiecții săi în toate domeniile, dar în zona hip-hop-ului e mai acerbă lupta cu impostorii. Ego-ul ajunge la dimensiuni nebănuite și greu de potolit.

Sunt Hip-Hop chiar dacă nu fac asta în viața de zi cu zi. Acum trasez linii pe planșa copilului. Realitatea în care suntem ancorați e mână-n mână cu cea din căști, iar Vlad Dobrescu e așa de bine așezat pe piesa asta și în toată industria, încât sunt gata să-i dau credit în tot ce gândește și spune.

New age și Spectru. Un spectru larg de posibilități. Un sound actual ce nu știrbește cu nimic idealul Sud Stil. New age și Jo. O voce feminină care a avut șansa să contribuie la nașterea unui nou hit marca ”La Familia”. E clar că se potrivește mănușă pe refrenul ăsta.

Mamă-mamă, abia ce am gafat zilele trecute. În Zori de ziuă m-am întors acasă după ce am rătăcit anturat prin aburii alcoolului, iar acum Puya îmi face portretul de față cu soția. Stop. La asta tre’ să-i dau share numaidecât. S-o asculte și ea. Pe bună dreptate, n-am ars-o atât de grav. A fost vorba de-un ”Hai cu noi”, iar eu m-am conformat, dar am ajuns același acasă.
Arăt fetei cu degetul și spun, dar nu mă aud, de unde să înceapă alineatul.

16 linii” îmi cântă cu luare aminte în căști, iar eu contrazic cu vocea ridicată ”Ce șaișpe linii frate, că am trasat vreo cinzeci, drepte-drepte…”. Mă trântesc din nou pe canapea. De data asta cu ochii ațintiți către tv. Tv-ul e stins, dar eu văd cu ochii minții pe băieții ăștia de parcă ar fi lângă mine. Comentăm ultimele știri și știu deja ce are fiecare de zis. Îi cunosc de-o viață. Puya e conservator, iar Sișu e dedicat și categoric vizavi de tot ce gândește.

De ce nu mă mir că avem și Codu’ Penal? Păi, cum să n-ai ingredientul ăsta? Dacă rețeta îți aparține o folosești cu încredere. Și dacă aripa cealaltă se tot întreabă ”Oare ce-o mai face Deceneu?”, așa mă întreb, de la mine, de pe canapea, ce-o mai face Don Baxter. Păi, ce? N-a fost și el foarte?

Aleargă prin nisip descheiat la șireturi. E greu să nu rămâi desculț, nu-i așa? Ei, bine, trăiește fără pomenirea celor ce-au fost și umblă, așa, dezlegat, doar cu ăștia, viii. Ne-am pierde identitatea cu ușurință într-un secol de negare. Despre identitate ne vorbește și Dragonu AKA 47, artistul care a căpătat în timp aura unui sihastru ce după post aprig și lungi cugetări, s-a întors ca să-ți dezvăluie secretele vieții de aici și, a celei de apoi. Mi-ar fi fost foarte ușor să mă duc direct către piesa ”Morții lor”, dacă nu aveam în plan să ascult albumul, răbdător, ca odinioară, când îmi intra marfă proaspătă pe mână. Era și greu să derulez banda până la piesa dorită…

Atât Dragonu AKA 47, cât și Cedry2k, s-au contopit atât de bine cu proiectul ”Haarp Cord”, încât acum pare că îl duc cu ei pretutindeni. Îmi place această amprentă. Tabloul încet-încet devine complet. ”Trăim pe datorie” și ”Boss” schițează portretele majorității în cotidianul ăsta absurd, cu tot cu interese și năzuințe, cu tot cu greșeli și riscuri. Îmi vine să mă pălmuiesc. Am ajuns până la vârsta asta făcând toate imbecilitățile. Nu mai simt siguranța pe care-o aveam acum douăzeci de ani. Eram atât de naiv încât credeam că dețin controlul absolut în tot ceea ce fac. Fals. Ne-au zăvorât ăștia (care ăștia?) în propriile noastre case și ne-au lăsat să mai ieșim doar ca să ne plimbăm câinele prin fața blocului.

Albumul ăsta e ca o trezire pentru cei care mai au o șansă înainte să dea în primire și totodată o posibilitate de a călători în trecutul recent. În urma noastră stau toate nereușitele și toate dezamăgirile, împreună cu bucuriile. Toate în același buchet.

Stop. ”Atunci când plecăm” o voi asculta în mașină. Îmi trag blugii pe mine și-mi asortez cu vremea de afară un hanorac îmblănit. S-a cam răcit. Fie-mea vrea la mall, iar eu, evident, o voi însoți, fiindcă străzile astea, știți și voi cum sunt. Sunt Foarte…
Zic, ”Doamne-ajută!”
P.S. pentru cârcotași. E și Velea pe piesă.

Ciprian Alexandrescu


Ascultă albumul „La Familia – FOARTE”:

Dă mai departe

No comment

Lasă un răspuns

S-ar putea să-ți placă și...